Vrei să fii trainer? Vezi mai întâi dacă îți plac oamenii.

Cu tot ce vin ei la pachet.

Înainte să te hotărăști că vrei să devii trainer, uită-te la relația ta cu oamenii.

De la articolul general la seria de articole detaliate

În articolul anterior vorbeam la general despre ce ar trebui să iei în calcul atunci când te gândești să devii trainer (formator). Am pus acolo ideile mari, genul de lucruri care te ajută să intri în zona asta cu capul limpede, nu cu entuziasmul de moment în fața unei table. Și mi-am dat seama că ar fi mult mai util pentru cei care mă urmăresc să sparg fiecare idee principală și să o detaliez separat, exact ca să înțelegi ce înseamnă cu adevărat în practică, nu doar în teorie. Așa că încep cu prima, care mi se pare și cea mai importantă: înainte să te hotărăști că vrei să devii trainer, uită-te la relația ta cu oamenii.

Trainingul începe înainte să spui „Bună ziua”

Pentru că trainingul, în realitate, nu începe cu slide-ul 1 și nici cu „Bună ziua, numele meu este…”. Trainingul începe în momentul în care ai oameni în fața ta și trebuie să faci ceva ce nu se vede din afară: să-i ții împreună. Să-i aduci în același ritm, să-i faci să se simtă în siguranță, să le câștigi atenția, dar fără să-i forțezi. Iar asta nu ține doar de cât de bine vorbești sau cât de mult știi. Ține de felul în care ești tu ca om, când ai oameni reali în fața ta. Și spun „oameni reali” pentru că sala nu e niciodată perfectă, niciodată uniformă, niciodată „ca în reclame”.

Oamenii vin cu tot pachetul: emoții, frici și zile grele

Oamenii vin cu tot ce au în viața lor în ziua aia. Unii vin entuziasmați, alții vin obosiți, unii vin pentru că își doresc, alții vin pentru că i-a trimis cineva. Unii sunt extroverți și se exprimă imediat, alții au nevoie de timp ca să se încălzească, iar unii au frica aia clasică, pe care o știu foarte bine din toată experiența mea în formare și comunicare: frica de a nu părea „prost”. Și ăsta e un detaliu care poate să pară mic, dar de fapt schimbă totul. Pentru că momentul în care un cursant ridică mâna și pune o întrebare nu e doar o întrebare. E un act de curaj. E un „am voie să nu știu?”. E un „mă lași să învăț fără să mă faci mic?”. Și fix acolo se vede trainerul.

Siguranța psihologică: diferența dintre o sală vie și o sală care „suportă”

De multe ori, lumea are impresia că un trainer bun este cel care are răspuns la orice. Eu cred că un trainer bun este cel care știe să creeze spațiul în care oamenii se simt suficient de confortabil încât să pună întrebări, să greșească, să încerce fără frică. Pentru că învățarea reală nu se întâmplă când ai impresia că ești perfect. Se întâmplă când îți dai voie să nu știi și totuși să mergi mai departe. Iar asta e ceva ce tu, ca trainer, facilitezi din prezență, din ton, din reacții și din felul în care te raportezi la oameni. Sunt traineri care au conținut impecabil, dar atmosfera din sală e apăsătoare. Oamenii stau cuminți, notează, nu întreabă nimic, nu greșesc, nu discută, nu se implică, iar la final pleacă cu același sentiment cu care ai pleca de la o prezentare rigidă: „Ok, am fost acolo.” Nu pentru că informația a fost greșită, ci pentru că nu a existat relație. Și când spun relație, nu spun prietenie. Relația în training nu înseamnă să fii „best friend” cu cursanții. Relația înseamnă să fii un adult prezent, care conduce procesul fără să domine oamenii.

Ocupația de trainer nu îți garantează validare (și asta e un lucru bun)

Asta e, de fapt, una dintre cele mai mari diferențe pe care le-am observat în toți anii: unii oameni iubesc ideea de a fi trainer, dar nu iubesc partea cea mai importantă din training. Adică oamenii. Le place să fie ascultați, le place să fie în control, le place să fie validați și să aibă sentimentul că „știu”. Dar trainingul nu îți garantează genul ăsta de validare. Din contră. Sunt săli în care o să vorbești și o să simți că nu te prinde nimeni. Sunt momente în care pui o întrebare și primești liniște. Sunt exerciții în care oamenii nu intră în joc imediat, nu pentru că sunt „răi”, ci pentru că sunt prudenți. Sunt cursanți care se uită la tine și te testează, nu pentru că sunt agresivi, ci pentru că vor să vadă dacă ești autentic(ă), dacă ești stabil(ă), dacă pot avea încredere.

Momentele mici sunt cele care îți arată dacă ești trainer

De aceea, eu cred că relația ta cu oamenii se vede cel mai clar în momentele mici. Nu în cele în care totul curge frumos și toată lumea e „wow”. Ci în momentele în care cineva nu înțelege și tu trebuie să alegi între a deveni iritat(ă) sau a rămâne răbdător/răbdătoare. În momentele în care cineva face o glumă ca să se ascundă și tu trebuie să alegi între a-l pune la punct sau a-l readuce elegant în proces. În momentele în care cineva nu participă și tu trebuie să alegi între a-l judeca sau a te întreba ce îl ține în loc. Pentru că, în realitate, oamenii rar „se opun” learningului. De cele mai multe ori, se apără. Iar un trainer bun nu atacă apărarea. O recunoaște, o gestionează și conduce mai departe.

Claritatea bate complexitatea, de fiecare dată

Și încă ceva, pe care îl spun mereu, pentru că în sală se simte imediat: claritatea bate complexitatea. Sunt traineri care cred că dacă vorbesc sofisticat sau dacă folosesc termeni grei, atunci „se vede” că sunt buni. Dar oamenii nu vin la training să fie impresionați, vin ca să înțeleagă și să aplice. Cel mai puternic compliment pe care îl poți primi ca trainer nu este „câte știi”, ci „acum am înțeles” sau „mi-ai pus ordine în minte” sau „de mâine pot să fac asta altfel”. Iar ca să ajungi acolo, ai nevoie să fii conectat(ă) la oameni. La felul în care procesează, la ritmul lor, la blocajele lor, la întrebările lor reale, nu doar la conținutul tău.

Concluzia mea sinceră (din practică, nu din teorie)

Dacă ești în punctul în care te gândești să devii trainer, recomandarea mea sinceră este să nu te întrebi prima dată dacă ai carismă sau dacă ai „stofă”. Întreabă-te mai degrabă dacă îți place cu adevărat să lucrezi cu oameni, exact așa cum sunt ei. Cu fricile lor, cu energia lor, cu ritmul lor, cu rezistența lor uneori. Pentru că în training nu ai o sală cu „cursanți ideali”. Ai o sală cu oameni. Iar tu trebuie să știi să îi vezi, să îi ții în proces și să îi faci să plece de acolo cu un sentiment simplu, dar imens: că pot.

Și dacă îți place partea asta, dacă îți place să vezi cum se aprinde beculețul în mintea cuiva, dacă îți place să construiești contexte în care oamenii cresc, atunci trainingul poate fi una dintre cele mai frumoase ocupații din lume. Dar dacă nu îți plac oamenii în realitatea lor, nu în varianta lor „ideală”, atunci meseria asta o să te obosească repede. Și, sincer, nu merită să intri în ea doar pentru ideea de trainer, pentru că trainingul adevărat se simte în sală, nu pe hârtie.

În următorul articol o să merg mai departe cu ideea următoare și o să vorbim despre feedback. Despre cât de important este, despre de ce poate să doară uneori, și despre cum îl folosești ca să crești, nu ca să te îndoiești de tine. Pentru că, dacă vrei să construiești un drum sănătos în formare, feedback-ul nu e ceva ce „bifezi”. E una dintre cele mai sincere oglinzi pe care le ai.